Nevazutele statui…
Sunt aici mereu, reci, inexpresive, cuiburi de păsări în cuiburi de cultură…
Odată ridicate – cu talente care, cine ştie, vor fi cândva la rândul lor imortalizate – ele veghează în tăcere generaţii întregi de visători pe aleea parcului.
Sunt clipe încremenite de istorie, cultură şi civilizaţie. Şi totuşi, atât de lipsite de importanţă…
Probabil că, dacă peste noapte cineva s-ar gândi că aleea trebuie lărgită, abia atunci, trecând prin locul rămas gol, vom simţi că ceva (ne) lipseşte… Şi nu vom şti cu certitudine ce.
De zeci de ani, ne numără paşii, ne îndrumă plimbările, ne ascultă „iubirile”. Ne suportă furia, ignoranţa şi bătaia de joc…
Nu au însă puterea să strige! Nu mai mult decât au făcut-o în vremea când…nu erau doar nişte statui. Întruchipând un Maiorescu, un Creangă, un Kogălniceanu sau poate-un Eminescu…
