Obositorul “de ce?”
Când vom înţelege oare, că schimbarea trebuie să vină din noi înşine? Că nu ne va fi vreodată bine sau mai bine lăsându-ne pradă voinţei altora, preferând “plânsul” acţiunii şi resemnarea, atitudinii?…
Când vom avea curajul să ne debarasăm de “vorbe din bătrâni” precum “capul plecat sabia nu-l taie?”… Să ajungem să înţelegem că mai binele este ascuns în noi, că trebuie doar să-l lăsăm să vorbească?…
De ce n-am întârzia şi noi la serviciu în ziua salariului neacordat? De ce nu vrem să demonstrăm că şeful nu este mai puţin dependent de salariat decât salariatul de şef?
De ce înainte de a ne critica tinerii că nu pun mâna pe o carte, nu ne criticăm pe noi inşine că invocăm eternul, banalul, nejustificatul “eu nu mai am timp pentru asta”?
De ce refuzăm să-l atenţionăm pe cel care îşi aruncă punga de plastic la întâmplare că gestul său îl descrie mai mult decât ar putea-o face un milion de cărţi presupus citite?
De ce infinitul “de ce” nu se mai termină când, de fapt, răspunsurile sunt atât de la îndemână?
Ştiu, sunt întrebări banale, puerile şi deplasate. Atâta doar, reamintindu-mi-le din când în când, găsesc răgazul - prin nebunia lipsei de timp - să ma întorc puţin la mine însămi, să îmi gasesc schimbarea şi starea de mai bine…
