EUROPO, VENIM!
BALEGA ŞI STÎLPUL CU TELEVIZOR
Agenţiile de presă au vuit în urma unui recent sondaj de opinie, realizat după toate normele ştiinţifice: doar zece români dintr-o sută vor să mai trăiască în ţara unde s-au născut şi au crescut. Restul ar pleca învîrtindu-se unde-or vedea cu ochii.
Prin anii optzeci circula în şoaptă o întîmplare care-l avea ca erou pe celebrul Bulă. Învăţătoarea îi întreabă pe copii ce-ar face dacă, printr-o minune, s-ar deschide graniţele. Ionel s-ar duce la Paris să vadă turnul Eiffel, Maricica în Creta, să se rătăcească prin labirintul din Cnossos, Gigel în Germania la verişorii lui, iar Virginica ar pleca în Anglia la un unchi de-al lui taică-su. Paradoxal ca întotdeauna, Bulă răspunde plictisit că el n-ar pleca nicăieri, ba, mai mult, s-ar căţăra pe un stîlp. Să nu-l ia puhoiul. Era o poveste sarcastică, la care se rîdea cu amărăciune, pentru că se ştia că, dacă voiai să mergi într-o banală excursie, fie şi într-una din ţările „frăţeşti”, adică socialiste, trebuia să aştepţi ani de zile paşaportul pe care-l primeai după ce erai verificat de securitate, după interogatorii şi cercetări. Nici nu îndrăzneai să visezi că treci graniţa dacă nu erai cetăţean model, membru de partid, dacă încălcai principiile Codului eticii şi echităţii socialiste, dacă crîcneai împotriva regimului, dacă nu-ţi plăceau frigul şi apa rece şi întunericul şi cozile la alimentara. Nu primeai paşaport nici dacă aveai o atitudine de simpatie faţă de valorile occidentului, dacă purtai plete sau blugi, ori dacă ascultai muzică străină.
Viermişorii începură să mişte, după ce, cu cîteva zile în urmă eclozaseră sub crusta unei balegi slobozită de-o vacă în praful fierbinte din marginea drumului. Era linişte şi întuneric acolo înăuntru, dar cam puţea şi nu prea aveau ce mînca. Într-o bună zi, viermişorii au întrebat: ce e dincolo de pojghiţă? Mama lor le-a răspuns că dincolo se cheamă „afară” şi că acolo e aer curat, soare, hrană şi apă. „Şi de ce nu ieşim de-aici, să vedem şi noi cum e să ai aer curat, soare, hrană şi apă? Să vedem ce-nseamnă „afară”! „Ba, nu!” – le răspunse ferm cea care le dăduse viaţă. „Noi aici ne-am născut, AICI rămânem !”
Cu 130 de ani în urmă, pe cînd România abia apăruse ca stat pe harta Europei, cancelarul de fier al Prusiei, Otto von Bismark, spunea despre români că nu sunt o naţiune, ci o meserie. Meseria de român are la bază blîndeţea, răbdarea şi plînsul în întuneric cu faţa în pernă.
Între timp, agenturile străine au declanşat explozia mămăligii care a spart lacătul graniţelor. În şaisprezece ani au plecat din România peste patru milioane de români. Au plecat să muncească pe tarlalele şi şantierele capitalismului biruitor, să facă bani şi să se întoarcă acasă. Aşa spun ei: că se vor întoarce. Că, la naţia asta, dorul e ucigător. Vara, oraşele patriei se umplu de maşini cu numere străine, iar agenţiile imobiliare prosperă. Stranierii cumpără terenuri, case, electrocasnice. Miliarde de euro muncite din greu dincolo fac să mişte cît de cît iluzoria noastră economie. O dată-n an, vorba unui cîntec la modă, oficial ne merge bine, şi guverniceanu se bate tare cu pumnu-n piept că redresarea e vizibilă, că inflaţia e sub indicatorii prevăzuţi şi că nivelul de trai e într-o constantă creştere. Afirmaţii ca astea au înghiţit şi vecinii noştri unguri, pînă au înţeles că sunt minţiţi. Am văzut la Budapesta zeci de mii de Ianoşi înfuriaţi, dezbrăcaţi şi cu cocteiluri molotov în mîini, cotonogind jandarmeria honvedă. Cu ungurul nu te pui, că are sîngele iute şi nu suportă putoarea de minciună.
Dar şefuleţii noştri au birouri în Palatul Victoriei şi n-au de ce să se teamă. Resemnaţi în minciunile milenare care nu au sfîrşit, scîrbiţi de violenţele de pe stadioane şi de carnagiile de pe şosele, sătui de panarama deconspirării, de bîlciul politic, de cenuşa turnată-n cap şi de praful care li se aruncă-n ochi, nouăzeci la sută dintre români preferă să plece aiurea. Cei care rămân, adevăraţii patrioţi, se revoltă bălăcindu-se în cufureala naţională care-a ajuns să pută pînă la Buda, sau să-şi lipească retinele de ecranul telenovelelor. Aşa, măcar îşi permit să viseze pe burta goală cum e să ai aer curat, soare, hrană şi apă.
Două milioane de stîlpi cu televizor ar trebui repede înălţaţi, pentru ca aceia care mai vor să trăiască în România să nu fie luaţi de puhoiul care se va dezlănţui odată cu admiterea noastră în Europa. În anul 2004, candidatul Băsescu la Preşedinţia României susţinea în programul său electoral cu care avea să cucerească voturile că, una din primele măsuri pe care le va lua din fotoliul de la Cotroceni, va fi aceea de a umple Piaţa Revoluţiei cu ţepe destinate fundurilor celor care au dus ţara de rîpă. N-am mai auzit demult vreo veste despre acest grandios proiect al actualei puteri.
E noapte şi apa de la robinet e la fel de neagră ca ziua. Mai mult nici nu-ţi poţi dori.
