Schimbarea la faţă a politicianului român
„Nu vreau să mă schimb pentru că nu ştiu să mă schimb. Sunt deja foarte obişnuit cu mine însumi” (Paulo Coelho – Alchimistul)
Politica este o provocare la fel de mare cum erau odinioară provocările serioase la duel. Sigur, ea nu pune în pericol viaţa atât de evident precum o sabie ascuţită sau un pistol, dar acţionează în mod subtil asupra personalităţii, comportamentului, atitudinii. Şi aceasta merge până acolo unde se creează ceea ce se poate numi „schimbarea la faţă” a omului politic.
În sensul ei religios, „schimbarea la faţă” adaugă strălucire, pe când aici pe drumul carnal şi sinusoidal al omului, strălucirea riscă să ascundă întunecimi neaşteptate, ansurde, perverse şi ispititoare. Politicienii dovedesc aceasta cu vârf şi îndesat. Copii de cartier, care se bâlbâiau la ora de istorie sau tineri înlăcrimaţi pentru o iubită pierdută, ajung astăzi să joace marele lor rol. O ruletă rusească, pasibilă a lăsa în urmă victime şi câştigători. Forţa de a juca pentru soarta altora – extrem de evidentă în lumea politică – înseamnă putere. Iar puterea înţeleasă în sensul ei negativ devine vulnerabilitate, orgoliu, mândrie, incapacitate de a juca cinstit şi, mai ales, responsabil.
Politicienii noştri par a suferi de sindromul „schimbării la faţă”, în sensul incapacităţii de a înţelege puterea ca modestie, dorinţă de a lupta pentru o idee sau putere ca iubire pentru „aproape”.
Nici scopul uman, nici cel religios nu mai încap în mâinile preocupate să-şi trăiască ascensiunea socială ca la carte.
Politicienii prind a avea manii curioase, gen brăţări kilometrice şi super aurite, trântite pe mâini, costumaţii Versace, care te fac să te gândeşti cât de important este ceea ce faci pentru ţară. Vila şi decontul, maşina cu „aere condiţionate” şi excursiile politice la celălalt capăt de lume, toate fac din politician un om strălucitor, prins în plasa puterii care îl controlează chiar prin ceea ce puterea a creat. Datul în stambă este meserie politică de bază. Nasuri fine de politicieni ajung atât de sus, încât nu mai suportă mirosul de transpiraţie al poporului, nici gustul de mititei, complet opus celui de icre negre.
Perversiunea politicianului se ascute în vremea campaniei electorale, când i se suflă la ureche adevărul despre sărăcie, corupţie, nedreptăţi şi abuzuri. Un discurs strălucitor în faţa mulţimilor este suficient să mai amăgească o dată vigilenţa acestora.
Planuri şi programe, înzorzonate cu acele cuvinte cheie, bine ticluite de specialişti în manipulare, apar reale şi capabile să obţină voturi. Voturile vin, iar politicienii se schimbă la faţă. Un fel de uitare patologică se instalează imediat asupra neuronilor de politician, aşa încât toate promisiunile rămân doar în memoria celor care au votat pentru ele.
Politicianul îşi înfoiază pieptul de mândrie şi siguranţă, burta îi devine proeminentă, n-are niciodată timp pentru mărunţişuri, critica i se pare calomnie, când i se pune o întrebare incomodă răspunde evaziv şi contraatacă printr-o altă întrebare: „Care-i problema?”
A lăuda un politician devine comparabil cu urcarea aproape imposibilă pe un masiv muntos în lipsa telefericului. Fiindcă meritele lui sunt atât de înalte, încât doar cântecele de pe vremea subit – Împăratului şi poeziile de dragoste l-ar ajuta să înţeleagă mesajul pozitiv.
Politicienii devin brusc aroganţi, stresaţi, ironici, mereu grăbiţi, prea grăbiţi pentru a privi de pe masivul lor muntos omul obişnuit. Schimbarea la faţă constă în dreptul politicianului de a ridica un nas de rang înalt. Un nas regal, papal, incapabil să mai înţeleagă pentru ce mirosuri a ajuns în vârful piramidei sociale.
Impresia generală este că politicienii lucrează doar pentru ei înşişi. Fiindcă ţara politicienilor este una aflată mereu în tranziţie, mereu aplecată de spate şi cu genunchii zdreliţi de atâtea plecăciuni perverse.
Chiar dacă politicienii vor crede că au rămas aceiaşi tineri cinstiţi şi frumoşi, nemeritaţi de un popor nerecunoscător, rezultatele (ne)muncii lor contrazic acestea.
Întâmplarea de a trăi în România a devenit o luptă imposibilă pe un teren alunecos. Vulnerabilitatea vieţii arată vulnerabilitatea puterii. Vraiştea românească nu s-a născut din neant, iar chipul desfigurat al ţării rămâne, totuşi, oglinda politicianului. Dar este corect să te uiţi la tine şi să vezi pe altcineva?
